RSS

Arhive pe categorii: Povestiri cu tâlc – citate – proverbe – maxime

Din „Procesul”, de Kafka

        Un paznic al porţii stă dinaintea Legii; la paznicul acesta vine un om de la ţară, să-i ceară îngăduinţa de a pătrunde înăuntru. Dar paznicul îi spune că nu poate să-l lase să intre în clipa aceea. Omul chibzuieşte şi întreabă dacă i se va îngădui să intre mai târziu. „S-ar putea — spune paznicul — dar nu acum.”

        Paznicul se dă la o parte din faţa porţii, deschisă ca totdeauna, iar omul se apleacă şi priveşte înăuntru. Paznicul vede ce face, râde şi-i spune: „Dacă ţii atâta, intră, cu toată opreliştea mea. Dar să nu uiţi că eu sunt puternic. Şi cu toate astea, nu sunt decât primul dintre paznici. La uşa fiecărei încăperi ai să găseşti paznici din ce în ce mai puternici; începând de la al treilea, nici eu nu mai sunt destul de tare ca să le pot suporta privirea.” Omul nu se aşteptase la asemenea stavilă, se gândise că Legea trebuia să fie îngăduită tuturor, întotdeauna, dar acum, cătând mai bine la paznicul porţii, la haina lui de blană, la nasul lui ascuţit, la barba lui neagră, rară şi lungă, ca de tătar, se hotărăşte să aştepte totuşi până când i se va da voie să intre. Paznicul îi dă un scăunel şi-i îngăduie să se aşeze lângă poartă.

        Omul rămâne acolo, ani îndelungaţi. Şi face tot mai multe încercări ca să capete îngăduinţa de-a intra, şi-l oboseşte pe paznic cu rugăminţile lui. Paznicul îl supune uneori la mici interogatorii, îl întreabă despre satul lui şi despre multe altele, dar toate nu sunt decât întrebări indiferente, aşa cum pun domnii cei mari, iar la sfârşit îi spune mereu, invariabil, că nu-l poate lăsa să intre. Omul, care şi-a luat din belşug tot felul de provizii pentru călătoria lui, foloseşte tot, oricât de preţios ar fi, ca să-l mituiască pe paznic. Şi paznicul porţii ia tot, dar spunându-i: „Iau numai ca să nu te poţi tu gândi că ai neglijat ceva”.

        Şi-n decursul anilor acelora îndelungaţi, omul nu încetează o clipă să-l observe pe paznic. Şi-i uită pe ceilalţi paznici, şi i se pare că primul este singurul care-l împiedică să pătrundă în Lege. Şi-n primii ani blesteamă cu glas tare cruzimea soartei, iar mai târziu, când îmbătrâneşte, mormăie doar. Şi cade în mintea copiilor, iar fiindcă în lungul anilor l-a cercetat pe paznic încât îi cunoştea şi puricii din blană, îi roagă până şi pe purici să-l ajute ca să-l înduplece pe paznic.

        Până la urmă, vederea îi slăbeşte şi el nu mai ştie dacă se întunecă în preajmă cu adevărat sau dacă îl înşală ochii. Dar atunci desluşeşte în beznă licărirea unei lumini care răzbate prin porţile Legii.
De-acum, nu mai are mult de trăit. Iar înainte de-a muri, toate i se îmbulzesc în creier ca să-l silească să pună o întrebare pe care n-a mai pus-o încă niciodată paznicului. Şi, nemaiputând să-şi ridice trupul înţepenit, îi face semn paznicului să se apropie. Iar paznicul porţii se vede silit să se aplece foarte tare spre el, căci acum statura lui şi a omului sunt foarte deosebite. „Ce mai vrei să ştii?” îl întreabă paznicul porţii; „tare mai eşti nesăţios!” „Dacă toţi oamenii caută să cunoască Legea” – spune omul – „cum se face că de-atâta amar de vreme nimeni în afară de mine nu ţi-a mai cerut să intre?” Paznicul porţii vede că omul e la capătul zilelor şi vrând ca vocea să mai ajungă până la timpanul mort, îi urlă în ureche: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, şi o încui!”